Pipa păcii şi securea războiului

Pipa păcii

Aflăm cu bucurie că un alt conflict istoric sau un alt război rece
regional a fost închis. SUA şi Cuba şi-au reluat de astăzi relaţiile
diplomatice, redeschizându-şi ambasadele închise cu 54 de ani înainte.
Relaţiile diplomatice fuseseră întrerupte în 1961 când Fidel Castro
ameninţase că va expulza diplomaţii americani pentru amestec în
treburile interne ale Cubei. Nu mai este nevoie să menţionăm că marele
Castro nu făcuse acelaşi lucru şi cu “diplomaţii ruşi” care nu numai că
se amestecau în treburile interne ale Cubei ci chiar nu dădeau voie
cubanezilor să se amestece în propriile treburi interne. Dar asta este
politica. Cert este că exact de când SUA au decis să se amestece puţin
şi în treburile interne ale Ucrainei, mişcând apele Mării Negre, s-a
perceput o “destindere” a relaţiilor cu marele duşman din sudul
Floridei. Nimeni nu a sesizat atunci mişcarea şi chiar nu a fost
comentat de loc ciudata îngăduinţă a Americii faţă de Cuba lui Castro,
fie el Fidel sau Raul. Adevărul este că după ce au început “exerciţiile”
cu partenerii NATO prin mările care se învecinează cu Rusia, unchiul
Sam şi-a luat măsurile de siguranţă ca nu cumva marelui Urs să îi vină
ideea să se joace şi el de-a exercițiile planificate din timp prin
aproprierea Floridei. Păi vă dați seama ce ar însemna să li se ia
cubanezilor mâine dreptul de a intra în ambasada americană fără să fie
fotografiați acordat azi? Ar fi crimă, ar fi revoltă populară, ar fi
sfârșitul lumii pentru libertatea cetățeanului cubanez.


Pipa si securea

Lumea “bună” se bucură şi aplaudă arborarea steagurilor pe ambasadele
celor două ţări şi redeschiderea relaţiilor. Eu nu prea mă bucur. Nu
prea mă bucur pentru că am sesizat că de câte ori americanii au pus
capăt unui război şi au retras nişte trupe sau au fumat pipa păcii
într-un capăt de lume, în altul dezgropau securea războiului. Să le luăm
pe rând: Coreea, Vietnam, Iugoslavia, Irak, Afganistan, Siria, ca să nu
mai pomenesc de Panama, Haiti, Republica Dominicană, Egipt, şi alte
”mici” intervenţii care au condimentat istoria postbelică. Şi toate, dar
absolut toate cu coadă înstelată. Nu a fost conflict în lume în ultimii
60 de ani în care să nu se vadă steagul American. Iar când în sfârşit
undeva flutură un steag al bucurie poţi fi sigur că în altă parte un
altul se lasă în bernă.


Bucuria germanilor


Să luăm un exemplu mai concret şi mai aproape de noi. Germanii
răsuflă uşuraţi că au scăpat de o parte bună din bazele americane cu
care erau blagosloviţi după cel de-al doilea război mondial. Trecând
peste partea de şicane “diplomatice” cu interceptări la nivel înalt este
ştiut că nemţii oricât de federali au fost ei, nu au suportat cu
zâmbetul pe buze prezenţa americană în landul lor aşa cum nici
democraţii nu dormeau cu steagul rusesc sub perină dar au “profitat” şi
unii şi alţii de imensele sume pompate de cele două mari puteri şi
sisteme pentru a demonstra “ superioritatea” regimului. Germania a fost
şi pentru unii şi pentru alţii Show-room-ul de prezentare a măreţelor
realizări ale sistemelor. Ei bine, după căderea sistemului comunist şi
spargerea zidului, germanii aşteptau momentul să scape şi de bazele
americane nu numai de cele ruseşti. Uşor – uşor vor scăpa de toate,
chiar dacă vor păstra “şcolile” NATO de care şi ei au nevoie, nu pentru
a-şi şcoli militarii, că nemţii nu au nevoie de alte şcoli de război ci
pentru că vor să ştie ce îi învaţă americanii pe alţii.


Pieile roşii

Ei bine, odată cu bucuria nemţilor şi steagul german ridicat în fostele
baze militare americane din Germania, în alte părţi ale lumii se coboară
în bernă steagurile naţionale făcând loc celor americane. Se ştie unde
au fost trimise tancurile, tunurile şi toată tehnica plecată din
Germania. Se poate spune că niciodată americanul nu se retrage el doar
se redislocă, se mută dintr-o parte în alta cu tehnică, cizme ,
conflicte, obiceiuri şi belele cu tot. În România bucuriile prezenţei
americane au început. Deja în Braşov câteva familii de români “nu îşi
mai încap în piele de bucurie”, că au venit americanii în România. Un
soldat American cu 1,3 la mie alcool în sânge a intrat pe contrasens şi a
lovit o maşină în care se aflau doi români. Ca şi în cazul Teo Peter,
soldatul beneficiază de imunitate pentru că atunci când s-au semnat
actele de înfiinţare a bazelor militare americane în România s-a semnat
şi statutul de stăpân al americanilor în România, ei pot face orice, de
la accidente de maşină la crime, violuri, scandaluri, bătăi, oriunde vor
în România, legea română nu îi poate atinge, ei sunt albi noi jucăm
rolul afro-americanilor sau chiar al pieilor roşii în acest film. Din
film nu lipsesc nici caii tot de origine autohtonă şi tot bând apă. Nu
m-ar mira să auzim peste câţiva ani un general American spunând că un
român bun este un român mort, după exemplul eroului Custer.


Hai Libiiiii!

Cel mai umil janitor american care dă cu mătura prin bazele americane se
află deasupra legilor române deşi se spune în Constituţie că în România
nimeni nu este mai presus de lege. Şi atunci cum se semnează protocoale
în care legea română nu are efect? Oare aceste protocoale nu încalcă
Constituţia cumva? Suntem stat independent şi autonom, nu ne aflăm –
cred, ca un prost ce sunt- sub ocupaţie. Dar aşa au crezut şi părinţii
mei până prin 1958. Începem o nouă eră, aceea a “binefacerilor prezenţei
americane” în România. Să nu ajungem cumva să cerem ruşilor să ne
elibereze de “partenerul strategic” cum le-a cerut Regele Mihai să ne
elibereze misiunea germană, că un alt Gheorghiu Dej nu se mai naşte.


Măsuri asiguratorii

Aşa că eu zic să nu ne bucurăm atât de mult pentru redeschiderea
ambasadei Cubei la Washington, nici o minune nu ţine mai mult de trei
zile şi mai ales, nu este minune, este doar o manevră
diplomatico-militară, un fel de life-insurance în vederea activităţilor
care vor avea loc în zona Mării Negre. Americanii doar îşi asigură
spatele, nu au prins drag de cubanezi, poate doar de trabucurile femeile
şi băuturile tradiţionale. Redeschiderea relaţiilor cu Cuba înseamnă că
se apropie momentul deschiderii războiului în zona Mării Negre.

PS Vizavi de soldatul american care beat la volan a spulberat un vehicol
care circula regulamentar, românii nu au voie să ştie nici măcar cum îl
cheamă, ca să ştie pentru binele cui să se roage prin biserici. Numele
său este secret, este protejat de acordurile de subordonare şi subjugare
semnate la nivel înalt.


http://www.mariustuca.ro/actualitate/cazul-teo-peter-se-repeta-soldatul-american-baut-la-volan-imunitate-diplomatica-soldati-americani-11630.html

Pipa păcii şi securea războiului

Balada lui Ponta Vodă Turcitul

Pe drumul de costişă ce duce la guvern

Venea un om cu moaca lui Dante din Infern

Venea pisoiul Ponta, serdarul de pe Jiu

Cu Cioc Selim pe buze şi chipul străveziu.

– Mai lungă-mi pare calea, acum la-ntors în ţară,

Voiam să mai rămân, dar ăştia mă doboară

De rămâneam acolo, la turci la reparat

Nu mai găseam partidul, nici locul din palat.

Mai bine vin acasă, chiar de-mi mai rup meniscul

Decât să pierd partidul. Este prea mare riscul.


Nu am plecat de bine, de nu plecam, riscam

Să fiu tăiat de Koko şi doctorul Iohann

Oricum ar fi ei, turcii, nu m-au decapitat

Şi n-am simţit nimic, m-au anesteziat.

Lăsat-am la comandă când am plecat din ţară

Un general, crezând că nu trădează iară.

Dar a trădat mişelul, vorbind despre respect,

Simţitu-i-am respectul înfipt adânc în rect.

Şi Ţepeş când da ţepe, pedeapsa era lină,

Ţeapa era de dud, dată cu vaselină.

Pe când cu naşul Oprea, mă ustură de mor

Că nu ştiu unde-i buba în fund sau la picior.


Şi uite-aşa Vorel, şontâc se-apropia

De scaunul şi sceptrul de la Victoria.

Şi ochii lui de vultur cândva vioi şi duri

Se umezeau la colţuri de-atâtea făcături.

Ajuns în bătătură se scutură Pontacu

Şi vru să îi trimită pe toţi direct la dracu ,

Că-l aşteptau Alina, Buldogul şi Iohann

Şi tradătorul Oprea şi Ludovic Orban.

Dar nu putu s-o facă, ai lui nu îl lăsară

Că mulţi cârteau prin şanţuri cu vorbe de ocară

Mulţi îi cântau în strună cu vorbe unsuroase,

Alţii cântau prohodul şi îi dădeau la oase.

Aş că Victor Ponta cu firea-i .. oltenească

Decise, din moschee să-i cam călugărească :

-Voi m-aţi văzut cu cioc şi m-aţi mahomedit

Nu-i pagubă, vă dau haraciul înzecit.

Îmi cereţi mazilirea, mă vreţi mâncat pe pâine,

Dar nu mor armăsarii când latră orice câine.

Aveţi şi voi răbdare, nu mai săriţi ca cioclii,

Că cine sapă groapa, aude glasul  popii.

Cu cât săpaţi mai multi şi groapa mi-e mai mare

Cu-atât mai mulţi vor ţine sicriul în spinare.

Aşa gândea V Ponta, serdarul procuror

Trăgând din narghilea, de tron şi de picior.

Balada lui Ponta Vodă Turcitul